Întâlnirea dintre Donald Trump şi Xi Jinping a fost unul dintre cele mai aşteptate momente diplomatice ale anului, cu mize care depăşesc cu mult graniţele celor două puteri. De la tarife şi accesul la minerale rare, până la dosarul Taiwan şi criza din Orientul Mijlociu, discuţiile de la Beijing trasează contururile unei noi ordini mondiale. Silviu Nate, directorul Centrului de Studii Globale de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, pune în context discuţiile dintre cei mai puternici lideri ai lumii.
Cristina Cileacu: Silviu Nate, directorul Centrului de Studii Globale de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, bine ați revenit la Pașaport diplomatic.
Silviu Nate: Mulțumesc.
Washington și Beijing, negocieri cu impact major
Cristina Cileacu: Avem o nouă discuție despre China, ce se întâmplă în zona Asiei și o să ajungem, plecând dinspre China și înapoi în Orientul Mijlociu. Dar pentru că este în derulare, în timp ce înregistrăm acest interviu, întâlnirea dintre președintele Statelor Unite și președintele chinez, cum să ne uităm la această întâlnire, în ideea în care sunt două perspective: analiști internaționali care spun că lumea va fi mai echilibrată după această vizită și analiști care spun că lumea va fi dezechilibrată, pentru că o înțelegere între SUA și China va fi, de pildă, în defavoarea Europei.
Silviu Nate: Probabil că anumite temeri sunt legitime, altele mai puțin legitime, pentru că în chiar și în zona analizelor, zona analitică, se merge adesea pe baza intuitivă și uneori pe baze mai raționale. Președintele Trump are un interes fundamental în a-și normaliza sau a normaliza relațiile comerciale ale Statelor Unite cu Republica Populară Chineză. Dânșii au un armistițiu tarifar care expiră în 10 noiembrie și probabil, vor fi anumite recalibrări și o parte dintre discuții, discuțiile dintre Washington și Beijing, se vor canaliza pe modul în care inclusiv economia americană s-ar putea stabiliza mai bine, în contextul în care președintele Donald Trump se apropie de…. și nu doar Donald Trump, Congresul se apropie de alegerile la termen, în noiembrie, și, într-o oarecare măsură, trebuie să transmită un semnal pozitiv, cu rezultate economice acasă. Într-adevăr, această situație ridică anumite semne de întrebare în Europa, pentru că europenii se uită spre posibilele concesii pe care Donald Trump le-ar putea oferi Beijingului și înțelegerii lor economice, care ar putea exclude din ecuație Uniunea Europeană. Aici, evident, interesele Uniunii Europene sunt într-o oarecare măsură trecute printr-o lentilă, în contextul în care europenii nu ar dori să rămână pe margine. În acest moment, prin, pe baza semnalelor incipiente, dacă am putea spune ale acestei întâlniri la nivel foarte înalt, există indicii potrivit cărora marile companii americane sunt prezente acolo. Vor semna contracte destul de serioase. De ce? Pentru că Statele Unite au mai multe interese. Dincolo de interesele strategice, să rămânem puțin și în zona intereselor comerciale, China este un mare furnizor de pământuri rare și de minerale critice. Acesta este un element fundamental pe care administrația americană dorește să-l securizeze. Dar întrebarea în continuare rămâne ce va face administrația și dacă va oferi concesii pentru a încerca să tranșeze un deal, să spunem big deal.
Cristina Cileacu: Cum îi place lui Donald Trump, da, cea mai bună afacere.
SUA și China evită un acord spectaculos
Silviu Nate: Probabil că vom vedea declarații, nu vom vedea declarații comune. Aceasta este părerea mea asumată, ci mai degrabă reading-out (n.r. discursuri) sau anumite, să spunem așa, speech-uri individuale din zona chineză și din zona americană, fiecare păstrându-și într-o oarecare măsură narativul și ascendentul acestui rezultat al negocierilor. Un alt aspect ține de chestiunea Taiwanului, o temă sensibilă, veche, de confruntare, aș spune așa, diplomatică mai degrabă între Statele Unite și Republica Populară Chineză, unde rămâne să vedem dacă Donald Trump își asumă un angajament de a nu furniza, cel puțin pentru o perioadă de timp, armament Taiwanului. Aceasta este una dintre dorințele Beijingului și ale presedintelui Xi Jinping. Acesta ar putea fi un indicator de urmărit în ceea ce înseamnă tiparul politicii externe americane. Dacă, în raport cu aliații, Washingtonul își modifică abordarea, și-ar putea chiar să reprezinte, să spunem așa, un flux de interes, inclusiv în zona Mării Negre, a ceea ce mulți au numit, deși cred că prematur, decuplare o dezangajare americană, dar foarte puțin probabil.Un alt element este legat de războiul din Ucraina, probabil mai puțin intens pe agenda discuțiilor de la Beijing, deoarece Ucraina, în momentul de față, în teatrul de operații, în teatrul de război nu stă rău, beneficiază de tehnologie nouă, inovație și de o înțelegere mai bună a modului în care poate să reziste în fața Rusiei și să înfrunte Rusia. Și în această perspectivă, nu cred că Beijingul are interese fundamentale de a intra, să spunem, în coliziune cu Federația Rusă pentru a identifica, alături de Washington, o opțiune, să spunem, viabilă în momentul de față pentru o pace în Ucraina. Aici sunt destul de sceptic în această chestiune. Și mai există dosarul iranian.
Cristina Cileacu: Absolut.
Întâlnirea Trump–Xi, fără rezultate majore
Silviu Nate: Toată lumea se uită în această direcție, acel punct de strangulare pe care îl numim strâmtoarea Ormuz. Iranul a exploatat în mod ingenios, dacă e să împrumutăm un termen din limba engleză, se numește weaponising complex interdependece. Ei i-au înțeles cum ar putea cumva să transforme interdependențele complexe într-o armă. Și aici iarăși este un subiect sensibil, pentru că Beijingul, dacă ar lua atitudine pentru a determina Iranul într-o oarecare măsură să recurgă la un acord de pace, în termeni mai degrabă americani, s-ar poziționa. Acest lucru, poziționarea, chiar și diplomatică, ar însemna din partea Beijingului o atragere în criză.
Cristina Cileacu: Nu e tipic.
Silviu Nate: În interiorul crizei, ceea ce Beijingul probabil va evita. Și iarăși, nu prevăd soluționări ample ca Statele Unite, din punctul meu de vedere, în momentul de față nu cred că au capacitatea de a determina o încheiere a crizei din Golf. De ce? Pentru că în spații maritime restrânse, așa cum vedem, Golful Persic și Strâmtoarea Ormuz, cu resurse limitate, Iranul reușește să perturbe aceste fluxuri globale de bunuri, de energie și așa mai departe. Nu. Privind prin prisma corpului Gărzilor Revoluționare, interesul de a renunța la această confruntare nu există în momentul de față. Și atunci, în discuția pe agenda dintre Statele Unite și China cu siguranță se va afla Iranul, dar nu prevăd. Nu văd în momentul de față o soluție tranșantă care să ne ducă foarte aproape de această direcție. În schimb, un marketing puternic, cu Deal of the Deal, (n.r. Afacerea Afacerilor) siguranță va fi, va fi un board al comerțului înființat de președintele Trump, care va funcționa în perioada următoare. Doar că obiectivele economice urmărite de către Statele Unite și de către China se întind, aș spune, pe termen mediu și termen lung, deci nu vom putea vedea rezultate imediate. Așteptările sunt inclusiv în zona analitică, deși ale mele personale, să spun mai reținute în ceea ce privește sau privesc rezultatele acestei întâlniri.
Pakistanul, între Washington și Beijing
Cristina Cileacu: Avem în regiune un actor cu ștate foarte vechi. În egală măsură reapare în momentul de față, din cauza conflictului din Iran. În egală măsură, datorită conflictului din Iran, tocmai pentru că e unul dintre statele care, să spunem, începe să profite de pe urma acestui conflict. Mă refer la Pakistan, care mereu a fost între Statele Unite și China, un actor care a știut să balanseze cele două puteri și să profite cumva de pe urma lor. Vedem că se schimbă anumite rute comerciale care trec prin Pakistan. Pakistanul este o țară extrem de greu de înțeles, extrem de complexă. Și totuși, toată lumea ajunge să aibă nevoie de Pakistan. Cum s-a ajuns la acest rezultat?
Silviu Nate: Pakistanul poate părea, să spunem, o noutate pentru lumea europeană, dar nu neapărat un paradox.
Cristina Cileacu: Deloc, nu ar trebui să fie.
Silviu Nate: În primul rând, ar trebui să înțelegem că Pakistanul a dus o politică de aliniere limitată față de tot ceea ce înseamnă puteri globale, cum spuneați, China, SUA și așa mai departe. Pakistanul are în primul rând interese directe, interese strategice care țin de dimensiunea teritorială. O graniță de aproape o mie de kilometri cu Iranul. Un alt aspect este legat de componenta energetică. Pakistanul este un puternic benefic, mare beneficiar al produselor petroliere care provin din Golful Persic și din Iran. Mai mult decât atât, Pakistanul are șansa în momentul de față, de a-și modela percepția internațională față de acea imagine a unui stat care adăpostea organizații teroriste, a unui stat care se afla într-un conflict permanent cu India și, într-o oarecare măsură, nu era asemuit cu o guvernare, să spunem, foarte sustenabilă din anumite puncte de vedere.
Cristina Cileacu: Doar ca paranteză, tot ceea ce ați spus, și adăpostirea de organizații teroriste și conflictul cu India sunt încă prezente, deci e doar o imagine încă prezentă.
Silviu Nate: Dar este foarte interesant, pentru că din 1979 Pakistanul a promovat diplomația de curierat, să-i spunem așa, a fost un intermediar al Iranului, înființând în ambasada Pakistanului la Washington o secție pentru promovarea și facilitarea politicilor iraniene. Dacă luăm 1970 din 1979.
Cristina Cileacu: Până în prezent…
Silviu Nate: Vorbim despre o jumătate de secol în care Pakistanul a fost prezent la Washington ca un facilitator al dialogului, aducând liderii iranieni la Washington sau reprezentând un canal. Acest model diplomatic a oferit anumite pârghii și acum observăm că aceste pârghii, într-o oarecare măsură, se transpun într-o altă direcție, care are o relevanță strategică. Care este elementul interesant? Președintele Trump nu este tocmai mulțumit de ceea ce se întâmplă în India, de importul petrolului rusesc, care a fost puternic taxat prin tarife suplimentare și de, să spunem, nealinierea indiană la ceea ce înseamnă politică în regiunea Asiei de Est și de Sud-Est a Statelor Unite și Pakistanul a reușit, inclusiv prin șeful forțelor armate, să ajungă în cercul aparatului președintelui Trump, adică în direcție, Comandantul forțelor armate, domnul general Munir, a reușit să câștige simpatia președintelui Tramp, președintele Trump numindu-l „mareșalul meu preferat”. Observăm că Pakistanul a avut parte de o diplomație inteligentă, evident, protejându-și interesele naționale, dar încercând, printr-o politică de nealiniere totală, să dirijeze și să gestioneze tensiunile din Orientul Mijlociu. Mai mult decât atât, Pakistanul duce și o politică de stabilizare a lumii musulmane moderate, are un pact militar bilateral cu Arabia Saudită și un parteneriat extins cu Turcia și Egiptul. În acest format de tip patrulater, Pakistanul își dezvoltă și mai mult influența în lumea musulmană, deci este un stat de care eu cred că trebuie să ținem cont și jocul pe care Pakistanul sau dacă Pakistanul a devenit o platformă de cooperare și de dialog pentru Iran, este tocmai pentru că a reușit să devină credibil pentru ambele părți, atât pentru Washington, cât și pentru Teheran, în condițiile în care alți actorii regionali au dus politici, să spunem, poate mai duplicitare sau nealiniate sau mai partizane, nealiniate Washingtonului.
Trump și Xi negociază viitorul Taiwanului
Cristina Cileacu: În această discuție pe care Donald Trump o are cu președintele Chinei, desigur, Taiwan-ul reprezintă un punct critic. Ați menționat deja câteva lucruri, dar aș vrea să revenim la Taiwan. Știm foarte bine, chinezii își doresc Taiwanul să fie recunoscut ca parte din China. În egală măsură, taiwanezii își doresc să aibă independență. Cât de mult poate să cedeze Donald Trump, în afară de faptul că, să spunem, ar putea să nu le mai vândă arme? Poate să renunțe complet la Taiwan? Își permit Statele Unite să aibă acest tip de decizie?
Silviu Nate: Dacă discursul, și trebuie să ne uităm la parametrii discursului, dacă discursul președintelui Donald Trump va fi unul de genul „nu susținem independența Taiwanului”, se modifică, nu, doar „nu susținem Taiwanul”, atunci această schimbare de tipar discursiv.
Cristina Cileacu: Răspunsul e clar, da.
Silviu Nate: Care a persistat câteva decenii, 40 de ani, mai mult de 40 de ani, atunci avem un un indicator destul de clar privind o reorientare sau o concesie acordată Chinei. Acesta ar fi un indicator fundamental. Apoi, aș mai aduce în discuție încă un element de unde cred că și România are de învățat: spațiile maritime restrânse, Strâmtoarea Taiwan, Strâmtoarea Ormuz și spațiul Mării Negre sunt spații semi- închise prin blocade navale, prin acțiuni care se desfășoară sub pragul articolului 5, pot crea perturbări și destabilizări foarte mari. Și din acest punct de vedere, cred că și strategia noastră se poate recalibra la nivel național și cu planuri predeterminate, protocoale pre-agreate la nivelul NATO de răspuns. De ce? Pentru că asistăm, într-o perioadă destul de interesantă, în care mă scuzați că puțin am deviat, dar vreau să vin dinspre Taiwan spre Europa.
Cristina Cileacu: Și mările lumii sunt legate.
Crizele globale sunt tot mai conectate
Silviu Nate: Ce are de învățat flancul estic? Flancul estic trebuie să se descurce mai mult singur, puțin sau Europa trebuie să descurce mai mult singură în fața confruntării rusești. Și atunci, din această perspectivă, avem o provocare destul de nouă. S-ar putea ca președintele Putin, acolo, la Kremlin, să decidă o provocare în spațiul NATO cu trupe speciale, sub un alt tip de operațiune, care să pună la încercare articolul 5, iar președintele Trump să nu fie atât de angajat în a susține Europa. Desigur, nu va exista un război, dar va exista această percepție a unei Alianțe slabe și nu trebuie să luăm să excludem din calcul și un astfel de scenariu, care ar putea întinde teatrul de operații, să spunem, sau de tensiune, mai degrabă vorbim despre o tensiune fundamentală, care ar slăbi ordinea globală din Europa spre Orientul Mijlociu, până spre Taiwan. E un teatru comun. Aceste lucruri le-am observat ca interdependențe globale în zona economică, energetică și la nivel militar.
NATO 3.0
Cristina Cileacu: Pentru că ați revenit puțin în zona noastră, a flancului estic, am avut la București Summitul B9, unde s-a venit cu un nou concept, cel de NATO 3.0. Pentru cine nu a fost atent la Summitul B9, trebuie să spunem că, pe lângă țările care fac parte din format, au fost și statele nordice, complet de acord cu cei de aici, de pe flancul estic. Practic, flancul estic ține din Arctica până în Marea Neagră. În momentul de față, vom reuși să impunem acest concept 3.0, NATO 3.0 și la summitul NATO din Turcia, de la Ankara? Vor fi și restul de aliați la fel de atenți la acest concept, care presupune practic Europa mai puternică în NATO și America doar acolo, să ne sprijine?
Silviu Nate: În primul rând, aș porni cu ultima parte a întrebării. Cred că Statele Unite sunt interesate ca acest culoar, această axă nord-sud să fie securizată. Este și în interesul întreg al securității transatlantice. Cine mi-a citit analizele, fără pretenția de autosuficiență, eu am scris deja de cel puțin un an și jumătate despre această interdependență de la Arctic până în Mediterana de Est. Este o axă pe care Rusia și-ar dori să o controleze, așa cum viza culoarul dintre Marea Neagră prin Ucraina, Belarus, până sus spre Kaliningrad. Și atunci avem o îngrijorare legitimă vizavi de ceea ce înseamnă nevoia de securizare de la Arctic până la Mediterana de Est și cred că membrii, cel puțin de pe flancul estic și din Scandinavia, vor fi mult mai alerți în ceea ce privește un plan de măsuri, Nici Turcia nu are de ce să ne îngrijoreze, pentru că, într-o oarecare măsură, NATO nu se preocupă doar de Rusia. NATO se preocupă și de probleme legate de terorism, se preocupă și de alte probleme legate de provocări cibernetice și așa mai departe. Deci, din această perspectivă, eu cred că agenda va fi mai efervescentă și, într-o oarecare măsură, putem vedea un potențial de materializare.
Lumea îşi schimbă centrul de greutate
Cristina Cileacu: Avem în prezent Statele Unite, care își consumă resursele în mai multe zone din lume și mai ales în conflictul în care este implicată în Orientul Mijlociu. Avem China, care pare să fie mai puternică decât toată lumea și în special pentru faptul că știm, controlează zona aceasta de pământuri, de minerale rare și de resurse din mai multe zone ale lumii. Avem Rusia, care rămâne în continuare un agent de perturbare a ordinii mondiale și avem, iată, aceste puteri mai mici, cum sunt Iranul, care știu să profite de avantajele asimetrice. Războiul asimetric. Ce fel de lume avem în momentul de față?
Silviu Nate: Avem o lume cu trasee, să zicem atipice, cu care nu am fost obișnuiți. Săptămâna viitoare, Președintele Putin va merge la Beijing pentru a valida ceea ce se întâmplă astăzi și mâine în cadrul întâlnirii dintre președintele Xi Jinping și Donald Trump, iar președinta Comisiei Europene se va deplasa la sfârșitul lunii iulie, la Beijing, schimbând tradiția de a invita comisiile și liderii oficiali ai Beijingului în Europa. Această situație ne arată că centrul de greutate, Washingtonul rămâne deocamdată primordial, se mută și în Asia de Est și într-o oarecare măsură, în ceea ce privește distribuirea puterii, China devine un actor tot mai important, pentru că deține pârghii în a gestiona sau a condiționa gestionarea anumitor crize. Pe de altă parte, Statele Unite într-adevăr sunt forțate să își recalibreze puterea militară. Și mai asistăm la un fenomen, dar poate despre acesta vom vorbi altădată. Odată ce un hegemon conștientizează că ar putea intra într-un declin poziția sa este contestată la scară globală, la nivel sistemic global, el începe să schimbe regulile și atunci acesta este un alt parametru de discuție analitică de a urmări cum doresc SUA să modeleze scena globală pentru a-și păstra statutul prin relații bilaterale, prin renunțarea, să spunem, filtrării unor decizii prin cadrul instituțiilor multilaterale și alte elemente, inclusiv decuplare din anumite zone, concesii și cum se adaptează Beijingul și alte puteri concurente competitoare la această nouă strategie? De ce? Pentru că, așa cum am mai vorbit cu dvs în alte ocazii, statele de la periferie, cum este România, un stat de flanc, posibil în viitor și un stat de conectivitate, resimte și simte perturbările mult mai devreme și mult mai intens decât în miezul funcțional.
Cristina Cileacu: Silviu Nate, cum spuneați, un subiect pentru o altă emisiune, așa că în mod sigur ne vom revedea. Vă mulțumesc pentru acest dialog.
Silviu Nate: Vă mulțumesc frumos!