„Cel mai rău lucru pe care îl poți face într-o negociere este să pari disperat să o închei. Asta îl face pe celălalt să simtă mirosul sângelui, iar atunci ești terminat. Cel mai bun lucru pe care îl poți face este să negociezi din poziție de forță, iar pârghia este cea mai mare forță pe care o poți avea.” Acesta a fost principiul pe care Donald Trump (sau autorul din umbră) l-a enunțat în cartea sa, „The Art of the Deal”, publicată în 1987. Poate că Trump ar fi trebuit să-și recitească propria operă înainte de a posta pe 5 aprilie: „Deschideți naibii strâmtoarea, ticăloșilor nebuni, sau veți trăi în Iad”, scrie Gideon Rachman, comentator de politică externă la Financial Times.
Pentru ochiul neantrenat, acea cerere părea doar puțin disperată — mai ales când Trump nu și-a dus la capăt amenințările de a dezlănțui o violență infernală asupra Iranului.
Realitatea sumbră este că, în negocierile pentru încetarea războiului, Teheranul a deținut pârghia. Închiderea Strâmtorii Ormuz de către Iran a exercitat o presiune intensă asupra economiei globale. Pe măsură ce prețurile petrolului au crescut în America, popularitatea lui Trump în sondaje a scăzut vertiginos.
Rezultatul este că luni SUA păreau gata să accepte un acord care — pe termen lung — riscă să lase Iranul într-o poziție mai puternică decât înainte de începerea acestui război.
Esența acordului care se conturează este că Iranul acceptă să deschidă strâmtoarea fără a percepe taxă de trecere. În schimb, beneficiază de o ridicare treptată a sancțiunilor — inclusiv deblocarea unor active în valoare de miliarde de dolari. Iranul va promite să-și restricționeze programul nuclear. Dar detaliile vor face obiectul unor negocieri viitoare — astfel încât această problemă rămâne, în esență, nerezolvată.
Trump a insistat că nu se grăbește și că nu ar accepta niciodată un acord nefavorabil. Dar reacția republicanilor de linie dură la acordul care se conturează a fost revelatoare.
Senatorul Ted Cruz a sugerat că ar putea fi o „greșeală dezastruoasă”, deoarece ar lăsa Iranul „capabil să îmbogățească uraniu și să dezvolte arme nucleare, având control efectiv asupra Strâmtorii Ormuz”. Senatorul Roger Wicker, șeful comisiei pentru servicii armate din Senatul american, a avertizat că acordul care se conturează „nu ar valora nici cât hârtia pe care este scris”.
Guvernul israelian, care a jucat un rol crucial în convingerea lui Trump să intre în război, va fi politicos în privința oricărui acord în public — nu în ultimul rând pentru că Benjamin Netanyahu trebuie să se prezinte în curând în fața electoratului. Dar realitatea este că liderul israelian a vândut războiul ca o oportunitate unică de a asigura schimbarea regimului în Iran.
Acum este de așteptat ca conflictul să se încheie cu regimul iranian încă la putere – mai încrezător, mai intransigent și cu noi resurse financiare pentru a-și reconstrui programul nuclear și rețeaua de proxy-uri din Orientul Mijlociu.
Eli Groner, fost director general al biroului lui Netanyahu, susține că faptul că Iranul poate acum închide Strâmtoarea Ormuz în orice moment în viitor „este o victorie mult mai profundă și mai strategică decât orice realizare militară care aduce puncte”. Rezumatul său într-un singur cuvânt a fost: „Dezastru”.
Pe lângă faptul că ar putea ameliora situația financiară și economică dezastruoasă a Republicii Islamice, acordul va înclina probabil balanța regională a puterii în favoarea Iranului.
După cum a observat Dan Shapiro, fost ambasador al SUA în Israel, pe X:
„Iranul a câștigat o pârghie semnificativă pentru viitor demonstrând că poate controla strâmtoarea, atacându-și vecinii și bazele americane din regiune și provocând daune semnificative, precum și rezistând loviturilor cele mai puternice ale Statelor Unite și Israelului și supraviețuind.”
Shapiro consideră că, totuși, Trump este atât de încolțit încât acceptarea unui acord nefavorabil care deschide strâmtoarea ar fi o opțiune mai bună decât continuarea războiului. Având în vedere riscurile crescânde ale unei crize energetice globale și ale unei recesiuni mondiale, acesta este un calcul de înțeles. America are, de asemenea, amintiri recente ale războaielor – inclusiv Vietnam și Afganistan – care au durat mult prea mult, în timp ce SUA s-au străduit în zadar să-și îmbunătățească o poziție pierdută.
Dacă și când Trump va accepta un acord nefavorabil, va fi pentru că nu are o alternativă viabilă. Propunerea senatorului Wicker a fost „să permită forțelor armate americane calificate să finalizeze distrugerea capacităților militare convenționale ale Iranului și apoi să redeschidă strâmtoarea”.
Dar un efort de a asigura strâmtoarea prin mijloace militare ar fi necesitat probabil desfășurarea de trupe terestre și acceptarea unor pierderi americane grele. Chiar și atunci, iranienii ar fi putut amenința transportul maritim cu drone sau rachete.
Amenințările ocazionale ale lui Trump de a dezlănțui „iadul” asupra regimului iranian au lipsit de credibilitate — din cauza reticenței sale evidente de a se implica într-un război terestru și din cauza pericolului de represalii iraniene împotriva statelor din Golf și a infrastructurii lor energetice. În jargonul analiștilor militari, vulnerabilitatea Golfului i-a conferit Iranului „dominanța escaladării”.
Președintelui SUA – care se compară obsesiv cu fostul președinte Barack Obama – îi plăcea să ridiculizeze acordul nuclear pe care administrația Obama l-a încheiat cu Iranul în 2015. Trump l-a numit „una dintre cele mai proaste și mai unilaterale tranzacții pe care Statele Unite le-au încheiat vreodată” și a afirmat: „Niciodată, niciodată, niciodată în viața mea nu am văzut o înțelegere negociată atât de incompetent ca acordul nostru cu Iranul.”
Dar chiar Trump negociază acum un acord care pare, în multe privințe, mai prost decât cel negociat de Obama — parțial din cauza conștiinței ascunse că Iranul poate încă închide Strâmtoarea Ormuz, oricând dorește. Aceasta este o realizare a maestrului artei negocierii, încheie Gideon Rachman.
Editor : B.E.