A apărut în spațiul public un curent care pune energia nucleară și energia verde una împotriva celeilalte, ca și cum ar trebui să alegem o tabără. Ori atomul, ori vântul și soarele. E o falsă dilemă, iar cei care o întrețin fie nu înțeleg cum funcționează un sistem energetic, fie preferă să nu o spună.
Adevărul tehnic e mai puțin spectaculos, dar mai important: într-un sistem energetic, sursele nu se împart în „bune” și „rele”, ci în ferme și intermitente. Eolianul și fotovoltaicul dau energie ieftină atunci când bate vântul și e soare. Adică atunci când vor ele, nu neapărat când avem noi nevoie. Nuclearul dă banda: producție stabilă, constantă, 24 de ore din 24, pe care se sprijină tot restul rețelei. Iar hidroenergia, care este, să nu uităm, tot regenerabilă, și care acoperă în România în jur de un sfert din producție, face și mai mult: pornește și se oprește la comandă, echilibrând sistemul în timp real.
Linia de demarcație reală nu trece, așadar, între nuclear și verde. Trece între ce poți controla și ce nu. Hidro și nuclearul stau de aceeași parte. O rețea nu se ține nici numai pe vânt, nici numai pe soare. Se ține pe un schelet de producție fermă, peste care intermitentele adaugă volum ieftin. Cine vrea decarbonizare reală le folosește pe toate, fiecare pentru ce știe să facă.
Calculul pe care nu îl face nimeni
Argumentul preferat al criticilor nuclearului este costul. „E prea scump.” Atât. Și aici se opresc.
Problema e că „e prea scump” este o afirmație incompletă până când nu adaugi o întrebare elementară: scump pe câți ani? Pentru că o investiție în energie nu se evaluează la preț de raft, ci raportat la cât timp produce activul respectiv.
O centrală nucleară produce 60 de ani. Reactoarele de tip CANDU de la Cernavodă sunt proiectate pentru circa 30 de ani, după care, prin retehnologizare (înlocuirea canalelor de combustibil, a generatoarelor de abur, modernizarea sistemelor) primesc încă 30. Exact procesul pe care îl parcurge acum Unitatea 1. Reactoarele de generație nouă și reactoarele modulare mici sunt proiectate de la bun început pentru 60 până la 80 de ani.
Un parc eolian funcționează 20-25 de ani. Panourile fotovoltaice, 25-30. Și asta în condiții bune, pentru că inversoarele, componenta lor critică, trebuie schimbate pe la 15 ani. Cu alte cuvinte, pe durata de viață a unei singure centrale nucleare schimbi între două și trei generații întregi de panouri și parcuri eoliene.
Când împarți investiția la anii reali de producție, costul nuclearului pe megawatt-oră devine perfect competitiv. Cine compară prețul fără să raporteze la durata de viață nu face economie. Face slogan.
Dar anii sunt doar jumătate din socoteală. Cealaltă jumătate este cât produce activul în fiecare dintre acei ani. O centrală nucleară merge aproape neîntrerupt, zi și noapte, indiferent de vreme, în timp ce un parc eolian sau o fermă solară produc doar atunci când li se permite, vântul și soarele. Pe același megawatt instalat, nuclearul scoate într-un an mult mai multă energie. Iar costul real nu se raportează la cât ai plătit pe megawattul instalat, ci la fiecare megawatt-oră pe care îl scoți efectiv din el, an după an, deceniu după deceniu.
Aceeași capcană, în interiorul nuclearului
Falsa dilemă dintre nuclear și verde are o soră mai mică, strecurată chiar în tabăra nucleară: opoziția dintre Cernavodă și reactoarele modulare mici. „Hai să facem Cernavodă, că e mai ieftin, și să lăsăm SMR-urile, că sunt scumpe.” Aceeași eroare, doar mutată cu o treaptă mai jos.
Cernavodă nu trebuie făcut pentru că ar fi mai ieftin decât SMR. Trebuie făcut pentru că trebuie făcut, punct. Retehnologizarea Unităților 1 și 2 și finalizarea Unităților 3 și 4 sunt coloana vertebrală a sistemului energetic românesc pentru deceniile următoare, nu opțiuni dintr-un meniu. Iar SMR-urile nu sunt o cheltuială concurentă, ci complementul firesc al acestei coloane: producție fermă distribuită, mai aproape de consumatori, care poate înlocui treptat cărbunele în zone precum Oltenia, acolo unde un reactor mare nu are sens. Se completează, exact cum nuclearul completează hidro și regenerabilele.
Mai mult, cele două tehnologii se hrănesc reciproc și la nivelul combustibilului: uraniul recuperat din combustibilul uzat al unui reactor cu apă ușoară, cum este SMR-ul de tip NuScale de la Doicești, poate fi folosit în reactoarele CANDU de la Cernavodă. Un plus de complementaritate și de optimizare a costului combustibilului.
De unde vine, atunci, impresia că SMR e „mai scump”? Cernavodă pare mai ieftin pentru că o bună parte din infrastructura grea există deja: amplasamentul, racordul la rețea, autorizările, lanțul de combustibil CANDU construit de patru decenii, plus structurile turnate la Unitățile 3 și 4 încă din anii ’80. Costul aparent mai mic nu reflectă o tehnologie intrinsec mai ieftină, ci o investiție începută deja, pe care doar o finalizăm. Este diferența dintre a renova o casă pe fundație solidă existentă și a construi una de la zero, nu între o tehnologie bună și una proastă.
Costul pe care nimeni nu îl trece în factură
Mai există un calcul care lipsește din dezbaterea publică, și e cel mai important: costul stabilității.
Energia verde „ieftină” nu include cheltuiala de a ține sistemul în picioare atunci când vântul nu bate și soarele a apus. Intermitența are un preț, și el se plătește în stocare, în capacități de echilibrare, în întărirea rețelelor de transport și distribuție. Toate acestea costă enorm și nu apar în prețul afișat al unui megawatt-oră eolian. Banda nucleară economisește exact acești bani. Nu pe factura unui singur producător, ci la nivelul întregului sistem.
Nu e o teorie românească. În Parlamentul European, în comisia pentru industrie și energie, lucrăm chiar acum pe pachetul european privind rețelele electrice, un set de reguli care va decide cum își construiește tot continentul sistemul energetic în următoarele decenii. Iar întrebarea centrală acolo este exact aceasta: cum integrăm masiv regenerabilele fără să destabilizăm rețeaua? Răspunsul tehnic, oricât de incomod ar fi pentru unii, nu poate ocoli sursele ferme, nuclearul și hidro. „Nu există decarbonizare fără nuclear” nu este un slogan pronuclear. Este o constrângere fizică a sistemului energetic, recunoscută astăzi inclusiv la Bruxelles. O rețea construită doar pe surse intermitente nu este o rețea verde. Este o rețea fragilă.
România stă mai bine decât crede
Vestea bună este că România nu pornește de la zero. Pornește cu un avans pe care puține țări din regiune îl au. Și nu din întâmplare.
În perioada în care eram ministru al Energiei, România a luat câteva dintre deciziile grele pe care alții le tot amânau. Am semnat acordul de cooperare în domeniul nuclear cu Statele Unite, deschizând drumul către tehnologie occidentală și finanțare pentru noile capacități. Am repornit proiectul Unităților 3 și 4 de la Cernavodă, blocat ani la rând. Și am adus în România, suntem primii din Europa, proiectul reactoarelor modulare mici, tehnologia despre care toți vorbesc azi. În paralel, am deblocat investiții reale în producția fermă pe gaz și am pus bazele schemelor de stocare, fără de care regenerabilele rămân doar pe hârtie.
Nu au fost decizii populare la momentul respectiv și nici ușoare. Dar răspundeau la cele două obiective care contează cu adevărat în energie: securitate și independență. Astăzi, de la masa de la Bruxelles, văd limpede cât de valoros e acel avans. Multe state membre abia acum încep discuțiile pe care noi le-am tranșat deja.
Întrebarea nu mai este, așadar, dacă facem nuclear. Este dacă avem disciplina să ducem proiectele la capăt și inteligența de a nu le opune absurd nici regenerabilelor, nici între ele.
Concluzie
România nu trebuie să aleagă între nuclear și verde. Și nici, în interiorul nuclearului, între Cernavodă și SMR. Trebuie să aleagă între un calcul corect și un slogan comod.
Cine spune „prea scump” fără să spună „pe câți ani” și „cu ce stabilitate” nu apără buzunarul românului. Îl golește încet, ascunzând costul real în spatele unui preț de moment care pare mai mic.
Viitorul energetic al României nu este o tabără. Este un sistem. Iar un sistem bun le folosește pe toate, fiecare pentru ce știe să facă: nuclearul mare pentru banda grea și independență, SMR-urile pentru producția fermă distribuită, hidro pentru echilibrarea în timp real, regenerabilele pentru volum și cost marginal scăzut. Restul e zgomot.