Observatorii moderați și liberali din Europa și SUA văd înfrângerea zdrobitoare a liderului maghiar Viktor Orban drept un semn că iliberalismul global este în declin. Însă, victoria conservatorului Peter Magyar nu reprezintă o repudiere a naționalismului în stilul Orban, ci intrarea într-o nouă eră a politicilor europene, se arată într-o analiză Foreign Affairs. Renunțând la relațiile apropiate cu Donald Trump, extrema dreaptă din Europa ar putea împinge continentul înspre un nou consens care, la prima vedere, pare straniu: elita proeuropeană recunoaște centralitatea statelor-națiune în viitorul integrării europene, în timp ce populiștii naționaliști acceptă că Moscova, Beijingul și Washingtonul – nu Bruxellesul – sunt adevăratele amenințări la adresa suveranității lor naționale.
În multe privințe, Orban, cel mai longeviv premier din Europa, a devenit pentru dreapta politică ceea ce Fidel Castro a fost, cu decenii în urmă, pentru stânga politică: liderul unei țări mici care, deși nu joacă un rol foarte important pe scena internațională, a cucerit imaginația întregii lumi.
Orban a transformat Ungaria în centrul intelectual, instituțional și financiar al noii drepte a Europei. Dacă erai un intelectual de extremă dreapta, Budapesta te trata ca pe un rege, iar dacă erai un partid de extremă dreapta, băncile din Ungaria te ajutau imediat cu un împrumut.
Dacă erai un fost ministru polonez de dreapta, precum Zbigniew Ziobro, sau un fost prim-ministru nord-macedonean care se ascunde de justiție, precum Nikola Gruevski, Budapesta ți-ar fi oferit azil politic.
Revoluția electorală inițială a lui Orban, în 2010, a fost în mare parte o revoltă împotriva corupției precedentului guvern socialist. Dar, ceea ce l-a ajutat să devină un jucător important în politica europeană a fost opoziția sa crâncenă față de planul propus de Angela Merkel privind deschiderea granițelor UE pentru refugiații din Siria.
Revolta sa contra Berlinului și Bruxellesului a fost interpretată drept o tentativă de a schimba rolul națiunilor europene de mărime mijlocie în politicile globale.
Viktor Orban a devenit exact ceea ce a încercat inițial să distrugă: un globalist
Orban și-a însușit rolul de intermediar indispensabil: a devenit aliatul ideologic al lui Donald Trump, dar și cel mai bun prieten geopolitic al lui Vladimir Putin și cel mai de încredere partener economic din Uniunea Europeană al lui Xi Jinping.
În era Trump, când politica și diplomația depind mai mult de relațiile personale dintre lideri decât de interesele comune ale statelor, această poziție părea să îi ofere Ungariei un avantaj extraordinar.
Ungaria a continuat să cumpere gaze naturale ieftine din Rusia, în timp ce China a investit mai mult în țara condusă de Orban decât în Germania sau Franța. Budapesta a fost menționată și ca un potențial loc de întâlnire între Trump și Putin, unde urmau să se țină discuțiile ce ar fi trebuit să pună capăt războiului din Ucraina.
Pentru președintele american, Orban era întruchiparea revoluției în stil Trump din Europa. Liderul maghiar juca, practic, rolul de consilier-șef al Casei Albe în materie de politici europene.
Pentru Moscova, Orban era atât informatorul-șef din UE, cât și propagandistul-șef care promova perspectiva Kremlinului privind războiul din Ucraina.
Ironia sorții face că Orban a devenit, în acest fel, exact ceea ce el a încercat inițial să distrugă: un globalist. În recenta campanie electorală, atenția s-a mutat asupra politicii externe – nu asupra problemelor interne ale Ungariei – în timp ce fostul lider de la Budapesta l-a primit în vizită pe vicepreședintele american JD Vance și a primit susținerea președintelui Argentinei, Javier Milei, în încercarea de a demonstra importanța globală a Ungariei.
Dar, în Ungaria lui Orban, după cum a descoperit de unul singur chiar fostul premier, globalismul este o carte pierzătoare. De partea cealaltă, campania electorală a lui Magyar s-a concentrat asupra problemelor legate de nivelul de trai al țării și a evitat în mod deliberat subiectul politicilor globale.
„Ierarhia fără ordine”: viziunea lui Trump despre ordinea postliberală
Liderii europeni au realizat, într-un final, că al doilea mandat al lui Trump nu este unul pur tranzacțional și nici imprevizibil în ceea ce privește Europa.
Bruxellesul s-a pregătit pentru un război comercial și a descoperit că se află într-un război ideologic. Speranța că președintele american va ajunge să aprecieze utilitatea aliaților europeni s-a dovedit a fi înșelătoare.
Viziunea lui Trump despre ordinea postliberală este ceea ce politologul Stephen Holmes a descris drept o „ierarhie fără ordine”: un sistem în care Trump este rege și ceilalți lideri sunt actori secundari, unii mai puternici decât alții, dar supuși cu toții conducătorului de la Washington.
Alte mari puteri, precum China sau Rusia, își pot menține sferele de influență, dar numai dacă recunosc supremația Americii. Trump nu cere cooperare, ci supunere.
În multe privințe, Trump reprezintă un paradox: un naționalist care nu reușește să înțeleagă naționalismul – în special pe cel al altor țări.
Agenda sa naționalistă anti-imigranți, anti-ecologiști și anti-„woke” i-a atras inițial pe alegătorii de extremă dreapta din Europa, însă impunerea tarifelor comerciale și amenințările sale privind anexarea Groenlandei au început să îi îngrijoreze chiar și pe unii dintre cei mai mari susținători ai săi.
Războiul lui Trump contra Iranului și atacurile sale la adresa papei Leon al XIV-lea au reprezentat picătura care a umplut paharul.
Prim-ministrul Italiei, Giorgia Meloni, a refuzat să se alăture campaniei lui Trump din Iran și a criticat comentariile pe care președintele americane le-a făcut despre papă, semnalând faptul că prețul politic al unei alianțe cu Trump a devenit prea mare.
Cu toate că ruptura dintre Trump și extrema dreaptă din Europa nu a început la Budapesta, momentul cel mai important a fost înfrângerea lui Orban în alegerile parlamentare, care i-a convins pe mulți lideri europeni de extremă dreapta că asocierea cu Trump este una toxică, riscând să se transforme în noii globaliști.
Înfrângerea lui Orban crește riscul ca Rusia să adopte o strategie mult mai agresivă față de Europa
Pentru Rusia, pierderea lui Orban reprezintă un obstacol major în strategia Kremlinului de divizare și slăbire a Europei. Niciun alt lider european nu poate umple în acest moment golul lăsat de Orban în planurile lui Putin.
Înfrângerea lui Orban crește riscul ca Moscova să adopte o strategie mult mai agresivă față de Europa, cu atacuri cibernetice și o presiune mai mare pusă asupra anumitor state din UE.
Strategii ruși ar putea încerca să profite și de faptul că relațiile transatlantice se înrăutățesc într-un ritm mai rapid decât cel al reînarmării Europei. Există și riscul ca Trump să încerce să obțină un mare acord în negocierile cu Moscova, trădând interesele europene în schimbul afacerilor cu Rusia.
Dacă doresc să câștige puterea, liderii europeni de extremă dreapta, precum Le Pen în Franța sau AfD în Germania, și aliații lor vor fi nevoiți să se concentreze mai mult pe agenda lor politică națională, în timp ce se distanțează de SUA și Rusia.
Meloni, cu sprijinul ei puternic pentru Ucraina și cooperarea cu Bruxellesul, reprezintă acum modelul ideal pentru noua dreaptă proeuropeană.
În aceste condiții, înfrângerea lui Orban face loc apariției unui nou consens legat de suveranitatea europeană – un consens care ar putea include segmente din tabăra național-populistă.
Cu toate că disputa cu liderii proeuropeni rămâne una intensă, au început să apară și zone de cooperare. Spre exemplu, cancelarul german Friedrich Merz susține unele politici anti-imigranți ale dreptei politice, în timp ce criza energetică declanșată de războiului lui Trump contra Iranului a forțat unele partide de dreapta să își tempereze criticile privind agenda verde a UE.
Când vine vorba de apărare, atât votanții partidelor de centru, cât și cei din tabăra extremei drepte susțin reînarmarea Europei.
Într-o perioadă în care remodelarea radicală a Uniunii Europene se află pe agendă, s-ar putea ajunge la concluzia că alegerile din Ungaria au fost cel mai important vot din politica europeană din ultimul deceniu – doar că nu în felul în care mulți observatori au crezut inițial.
Editor : Raul Nețoiu